Ucraina: tragicul șoc care trezește Vestul?

Cred că abia acum e momentul
istoric al ruperii de comunismul criminal. De ce spun asta?

Când am ajuns în 1988 în Franța
eram convins că 100% dintre occidentali consideră sistemul comunist ca fiind
criminal. M-am înșelat: colegi, cu BMW la scară, încercau să îmi explice cât de
bun e comunismul, iar un număr semnificativ de profesori erau de-a dreptul comuniști
sau troțkiști. Abia revoluțiile anticomuniste din 1989 i-au șocat și parcă,
parcă începeau să înțeleagă.

Când am ajuns pe scaunul
ministerial eram convins că 20 de milioane de români, din care 600
parlamentari, au înțeles că e necesară o schimbare radicală în educație și că,
drept consecință, stârpirea fraudei generalizate din educație (fabrici de
diplome, plagiate, examene fraudate) pe care am pus-o în practică va fi
aplaudată. M-am înșelat. Politicienii și presa m-au atacat cu o violență cum nu
mai văzusem până atunci. Abia când lumea a conștientizat șocul primului bac
corect, în 2011, mulți au început să fie de acord că e nevoie de o schimbare
radicală, nu de una periferică. Abia când românii au aflat că au un premier plagiator
au înțeles câtă hoție ascunde plagiatul.

Când am ajuns în Parlamentul
European am crezut că nimeni nu îndrăznește să susțină și să aprobe comunismul.
M-am înșelat: printre verzi, socialiști sau grupul comunist (nu mai știu cum se
numea) era plin de oameni care, înfulecând languste, ridicau în slăvi
comunismul și ne priveau pe noi, creștin-democrații, ca pe niște relicve. Parlamentul
era ticsit de adrianseverini. De atunci și până azi, acest curent nu a făcut
decât să crească în vestul continentului. S-a ajuns chiar la prezența mahărilor
europeni la dezvelirea statuii lui Marx. Dedulciți la viața în puf din
Parlamentul European, ei nu au fost, până acum, supuși niciunui șoc major,
precum cel trăit de noi, care să le arate, chiar și minților lor lente și
poluate, prin ce traume a trecut estul european din cauza ursului de la
răsărit.

De ce vă spun toate astea? Trauma
colectivă a estului european nu a fost niciodată recunoscută oficial. Nici de
Rusia (făptuitorul), nici de Europa de Vest. Noi nu am cerut, lor nu le-a
păsat. E clar că Rusia nu a avut niciun interes să recunoască că e cauza
traumei colective și nimeni nu a constrâns-o să și-o asume.

După 1989 relația Europei de Est
cu Europa de Vest a fost o bizarerie istorică: pentru că estul a preluat grăbit,
cu „copy paste”, sistemele occidentale, iar Vestul a considerat că a făcut
destul acceptând Estul la masă. Ba chiar a manifestat excese de aroganță (vezi
Chirac care ne spunea că am pierdut o bună ocazie să tăcem sau, mai recent,
liderii progresișiti ai Vestului care nu contenesc să ne critice ca fiind
„medievali” pentru că nu acceptăm ingineriile lor sociale). Cert este că nu s-a
pus niciodată problema ca trauma colectivă a Estului să fie recunoscută prin
documente oficiale, iar cel care a perpetuat-o să fie tras la răspundere.

Estul nu a pus problema din trei
motive: 1) establishmentul politic conținea multe conserve sovietice, 2)
energiile s-au cheltuit cu integrarea NATO și UE, 3) a fost probabil și un factor
„să nu zgândărim Rusia”.

Vestul nu a pus problema
recunoașterii traumei colective tot din trei motive: 1) un număr semnificativ
de lideri politici crescuți cu caviar au convingerea că „comunismul e un sistem
bun aplicat prost”, 2) lene: „de ce să ne batem noi capul dacă cei din est nu
cer asta”? 3) banii și blondele Moscovei, vârâți pe gâtul și în camerele multor
decidenți occidentali.

Ceea ce se întâmplă azi în
Ucraina este, pentru elitele politice din vest, șocul fără de care retina lor
nu percepea pornirile naturale ale ursului de la răsărit. Oricine poate să vadă
acum că tragedia prin care trec ucrainenii este provocată direct de Putin și de
sistemul care l-a sprijinit. Și că acest comportament este o constantă
istorică. Pentru că de secole, Rusia oscilează între flux și reflux geopolitic.

Teza pe care o enunț aici este că
a sosit momentul să încheiem tranziția de la comunism la libertate.

Pentru a marca acest moment
printr-un document istoric este nevoie ca politicienii estului european să
ceară o recunoaștere a traumei colective suferite de estul european după Cel
de-al Doilea Război Mondial, iar vestul să sprijine această solicitare.

Eliberarea Ucrainei e un pas
necesar, dar nu suficient nici pentru noi, cei din est, nici pentru ruși. Doar
dacă sunt constrânși să își recunoască și să accepte vina istorică de a ne fi
cotropit după 1945 vom putea începe un ciclu istoric senin. Pentru că un astfel
de document ar însemna promisiunea vestului de a nu mai fi arogant cu estul (și
asta ar tăia elanul politicienilor anti-EU) și adevăratul început al unei
Uniuni Europene… unite (poate fi chiar baza unui nou tratat*). Iar rușii vor
putea și ei să înceapă să-și construiască sănătos țara.

România ar avea de câștigat enorm
dacă ar fi la originea unui astfel de demers, prin vectorii politici pe care îi
avem. Cu dibăcie ar putea fi luate în echipă și Franța, și Germania :
Macron are tot interesul electoral să își arate greutatea internațională, iar
Scholz ar face orice să scuture imaginea Germaniei de colaboratoare cu Rusia. La
nivelul UE ar fi o necesară reparație morală pentru tot Estul european, iar în
plan intern o recunoaștere a enormei greșeli comise prin ignorarea punctului 8
al Proclamației de la Timișoara.

PS: da, știu că în tratatul
actual al UE se face referire la 1989 (“REAMINTIND importanța istorică a
sfârșitului divizării continentului european și necesitatea stabilirii unor baze solide pentru arhitectura
Europei viitoare”) dar e mult prea timid și mult prea puțin.